“Vulnerabilitate,nu vreau sa apari!”

Ea…ea  a tanjit atat dupa asta,acum se teme ca un copil,incercand sa iasa din cercul vicios in care a intrat.Candva,nu ii era teama de suferinta.Acum,s-ar ascunde din nou in coltisorul din camera aceea cu pereti albi si o fereastra prin care intra intotdeauna o lumina puternica,orbitoare.

“Atata timp cat nu te atasezi prea tare,n-ai cum sa suferi!”….

O lume intreaga de crezuri si trairi incepe sa se prabuseasca…

Ia-o de mana,fa-o sa se simta in siguranta,caci altfel se pierde.

Mangaie-i chipul si zambeste-i.

Sarut-o si regaseste-te in ea.

Si lasa efemerul sa devina eternitate….

(I feel like I know you since always…

I feel like we’re together since forever…

I feel fragile as a leaf in autumn…)

Lasata pustie prin faptele unor maini neglijente,de atatea ori incat golul si singuratatea ii devenisera prieteni si ii tineau de urat.

Speriata cand totul incepe sa mearga bine,incearca sa accepte ca i se pot intampla si lucruri frumoase,de care merita sa aiba parte.

Saruta-i buzele,apoi nasul care isi tine tantos varful in sus.Coboara-ti buzele pe gatul ei prea alb si ferit de razele soarelui.

Tine-i mana intr-a ta si fa-o sa se simta in siguranta.

Fa-i o luna patrata dintr-o bucata galbena de carton si ofera-i-o zambind.

Invat-o sa aiba incredere din nou si sa aiba curajul de a-si dezveli din nou sufletul si de a scoate la iveala copila sensibila si naiva,dar atat de vesela.

Candva, a zis ca asteapta cu drag sa sufere,acum ii e teama de suferinta,chiar daca inseamna in continuare pentru ea vibratii,socuri electrice.Acum,acum indrazneste sa spere.

Ea a fost ca un oras devastat de o tornada…Acum,cu toate fortele,incearca sa ridice casute frumoase,micute,trainice,cu veranda si multe flori de toamna,sa asfalteze strazi linistite si sa planteze copaci care in timp sa se ridice falnici pana la cer.

O simpla melodie pe care o asculta atunci cand era cazuta parca intr-o transa si de care a dat azi din greseala,a facut-o sa retraiasca o parte din dureri,lasand o cicatrice sangerand.

Teama de viitor,teama de necunoscut,teama de atasament,teama de el,teama de ei,teama de zile si nopti….

Fragila ca o frunza de toamna ce isi ia adio de la copacul-mama.

Fragila ca o pagina dintr-o carte veche,neatinsa de multa vreme,ce se rupe de indata ce se incearca a fi citita.

Fragila ca un pahar de cristal,care ajuns pe podeaua de marmura se sparge in 4 bucati,cate una in fiecare din cele 4 puncte cardinale.

Fragila ca o melodie de-a lui Damien Rice care incearca sa umple un gol.

Fragila ca sunetul ce se propaga intr-un tunel neiluminat si lugubru.

Fragila ca toti ceilalti,dar mai casabila ca ei.

Fragila ca o veioza ce sta tacuta langa pat,incercand in zadar sa lumineze asa cum trebuie o camera intreaga.

Fragila cum nimeni nu-si poate imagina.

Fragila ca noaptea ce dispare cand primele raze ale soarelui se ivesc.

Fragila precum credinta unora.

Fragila ca un nor ce se rasfira la o adiere suava de vant.

Fragila ca penita unui stilou ce se rupe de indata ce omul apasa mai tare pe coala de hartie…

Fragila…..

Bucati de cer,bucati de vis.

Bucati de viata,bucati de iubire.

Bucati de fericire,bucati de libertate.

Un suflet ce se poate imagina zburand deasupra norilor,privind o poza.O fata ce nu-si mai simte talpile si pluteste. 

Un gand,un zambet,o sclipire.

O umbrela,un sarut,o picatura de ploaie.

O liniste,o speranta,o betie cu aroma de pacat.

Prinde cerul in palme si fa-mi-l cadou.Pastreaza o bucata drept amintire a clipei imortalizata intr-un tablou de toamna.

Sunt paginile vietii ei,unele rupte la colturi in mod brutal,altele indoite.Pe ultimele pagini a varsat din neglijenta cafeaua.Acum,cand era in plina reconstructie a eului,l-a  intalnit pe el.Va mai putea oare,sa isi atinga telul,sau va mai avea nevoie de timp,de cineva care sa ii aminteasca ce avea de facut?
Astazi scrie cu pixul negru in romanul inceput abia anul trecut.Pagini noi,curate,a scris cu drag pana acum.Astazi nimic nu-i place.Nici frigul de afara si natura mirosind a iarna,nici caldura din casa,cand se simte la adapost.Inima ii da batai de cap,ca in momentele in care vrea sa prevesteasca un lucru rau ce se va intampla din clipa in clipa.Sta incruntata.Nimic nu vrea,nimic nu-i trebuie.Ar baga capul sup plapuma grea si s-ar ascunde cu usurinta de tot ce o inconjoara.

Plecati voi umbre vechi,ale vechilor dureri!Plecati si voi suspine si lacrimi varsate !

E doar pianul ce se aude trist si monoton,invelindu-i cu grija urechile.Singuratatea ce odinioara ii tinea de urat,astazi ii e prietena buna.O cheama,se refugiaza in ea nu din nevoie,ci din placere.E greu sa pierzi vechi obiceiuri cand incep sa iti placa.Singuratatea o asculta,o ascunde in coltul care ii place ei si din care cu greu a reusit sa scoata capul si parca tanjeste totusi din nou dupa tot ce a fost…

Arata-i trairi noi,uimeste-o cu universul tau si ameteste-o in culori.

E inca o pagina rupta din cartea vietii si totusi marcanta a unui nou inceput.O fapta necesara,care lasa urme si dorinta de a nu mai privi inapoi.A rupt-o cu o indemanare ce nu ii e specifica.Si lasa in urma tristeti…Lasa lacrimi si invata sa priveasca increzatoare in viitor,ferm convinsa ca destinul si-l face singura.I-a fost greu,atat de greu sa le desprinda.Dar a invatat ca trebuie sa fie ferma in deciziile pe care le ia si sa schimbe tot ce poate fi schimbat.Si tot ce nu te omoara, te face mai puternic.

Stie ca merita ce e mai bun,stie ce are de facut ca sa obtina ce-si doreste…

Mai mult ca ieri,mai putin ca maine…

“Nu inteleg de ce toti oamenii vor munti”

Inchide ochii si viseaza la nori si tinuturi insorite.Da-mi mana si hai sa pornim la drum.Ma intrebi:”Unde mergem?”.Eu iti zambesc trista.Uita-te la cer si totul ti se va parea atat de clar.

Tu stii…Eu m-am certat cu fel de fel de lume ca sa imi apar un vis.Si inima-mi tresalta de fiecare data cand inchid ochii si gandul e departe si n-am nevoie de aripi ca sa zbor,si n-am nevoie de oameni sa-mi spuna ce-i bine si ce-i rau.

Bine e…bine e cand iubesti,traiesti,visezi.Indrazneala obraznica ce pe unii ii intriga,pe altii ii lasa muti.

Un suflet ramas tanjind si o carte veche cu file ingalbenite.De ce-ai uitat-o pe raftul acela de sus ascunsa printre cartile de stiinta,jurnalele de calatorie si n-ai pus-o la loc de cinste pe-al tau birou din lemn de cires?

Nu stiu de ce toti oamenii..de ce toti au acelasi val,sub alte forme?Tu ti-ai ales o esarfa rosie,lunga si nici macar nu incerci sa o dai jos,sa iti lasi ochii vioi sa vada viata,pulsul,durerea amestecata in borcanul cu fericire si amandoua inchise ermetic.

Si ma tot cert cu fel de fel de lume,incapatanata ca-n prima zi,naiva ca-n copilaria pierduta si fiecare cearta e o batalie,mereu castigata pentru mine,pierduta pentru ei.

Nu vreau  sa am uitarea,renuntarea,cand sunetul iubirii care vibreaza nu ma lasa sa am liniste,nu ma lasa sa le inchid pe toate in cutia primita cadou odinioara.Si e iubire in toate…

Eu pot sa zbor fara aripi,eu pot sa plutesc fara sfori de sustinere,eu pot sa rostesc replicile piesei mele,fara cel mai mic efort.

Inca o zi in care respiratia taiata nu o lasa sa-si gaseasca locul.Inca un sunet care nu place urechii ei,inca un nod in gat si iarasi deznadejde.Totul se succede cu viteza luminii si tot ce poate face e sa traga cu nesat dintr-o tigara.Si inca o tigara…si inca una…si inca una…De ce fumeaza atat?Ar putea da vina pe nelinistea,pe zbuciumul din interiorul ei,sau ar putea gasi cel mai simplu si mai tampit motiv:”Nu stiu”.

Sunt lacrimi oprite in gat,obraji ce asteapta sa fie mangaiati de micile picaturi sarate si fierbinti si sufletul care nu-si gaseste astazi coltul din camera ei.E privirea cazuta in pamant care inca nu vrea sa se ridice si zambetul care se incapataneaza sa ramana ascuns pana cineva/ceva il va ispiti sa rasara.

Astazi,sunt incercari esuate de inspir si expir,vartej de sentimente fara de substanta,o frunte incruntata si ganduri pe care nu le mai poate urmari.Melodia trista aleasa din playlist si pusa pe repeat n-o linisteste,n-o enerveaza,o poarta doar pe note muzicale.

Bataile neregulate ale inimii nu-i dau pace.Tic-tac,tic-tac,tic-tac-tac-tac-tic!”Da’ mai potoliti-va dracu’ odata!”

Azi nu vrea nimic,pe nimeni.Nu vrea nici soarele,nici luna,nici stele,nici nori,nici mare.E iarasi copilul vulnerabil si care,cufundandu-se in universul lui gri de astazi,n-are suficienta vointa sa si-l coloreze.Se lasa purtata pe aripi de destin arse.Si ia-o si du-o departe.Si arata-i calea spre uitare.Las-o sa fie asa cum vrea in seara asta si nu-i cere nimic,nici zambet si nici fericire.Nici licar de speranta,nici sunet de suflet in vibratie.

Lasa-mi visele si sperantele!Caci asa cum tu nu poti trai fara aer,nici eu nu pot trai fara ele.

Lasa-ma sa sper ca pe langa crime,violuri,boli,moarte,mai e viata cu soare,stele,mare,ploaie.

Lasa-mi gandurile vraiste asa cum sunt,caci e o dulce dezordine.

Lasa-mi ultimele ramasite ale copilariei mele,pe care stiu ca le voi pierde in curand.

Lasa-mi posibilitatea de a decide cine sunt si cine voi fi.

Lasa-mi naivitatea,caci destinul e necrutator.

Lasa-mi sufletul inca neatins de ceea ce pe tine te face atat de neincrezator,de rautacios,de trist cateodata.

Lasa-mi sufletul in nori,unde e inca in siguranta si vede viata ca pe o minune si nu ca pe un chin.

Lasa-mi iluzia ca nu voi deveni unul dintre oamenii pe care ii detest.

Lasa-mi ce simt,caci imi este singurul adevar.

Te-am visat azi,asa cum esti:simplu,modest,cu deja faimoasa sapca pe cap.Ma privesti cu coada ochiului,apoi ma iei frumos de mana.Eu,eu te urmez cuminte.Stii deja ce putere ai asupra mea si te folosesti de asta cu fiecare ocazie pe care o ai.E toamna si ploua,dar noua nu ne pasa.Alergam nebuni,tinandu-ne de mana,indiferenti la ce se intampla in jurul nostru,ascultand doar sunetul ploii pe acoperis si pleoscaitul din pantofi.Ma impiedic si cad.Ramai cateva secunde surprins,apoi,cu ochi blajini,intinzi o mana catre mine si eu te privesc cu ochii in lacrimi.”Ma doare”,iti spun.”Ce copil esti”,imi raspunzi si ma strangi de mana,avand parca dorinta de a ma proteja,mai arzanda ca niciodata.Ne-am oprit din alergat.Acum pasim incet,agale.Ma doare genunchiul,dar nu-ti mai spun.Ma opresc din cand in cand si ma uit in jur,la cer,la masini,la baltoacele care s-au format,la frunzele care se desprind.Tu,astepti rabdator,tinand in continuare mana mea intr-a ta.Stii cat de mult imi place ploaia si ma lasi sa ma pierd in visare.Inchid ochii si adulmec:asfalt umed.Si trag aer in piept,iar si iar,lacoma,in delir deja.Urcam scarile in graba si picaturi de apa se scurg de pe hainele noastre.Mi-e frig.Abia acum incep sa simt frigul si apa care parca s-a imbibat in pielea mea ca intr-o hartie.Imi dai haine uscate,ma schimb.Incepi sa razi de parul meu care incepe sa se usuce si care nu vrea sub nicio forma sa stea cuminte.Te uiti cu rabdarea unui chirurg la genunchiul meu si aduci tifon si spirt.Ma ustura si fac o grimasa.Te uiti zambind la mine,sufli in dreptul ranii si apoi imi saruti genunchiul.Abia cand ma bag sub patura moale si care miroase a tine,te duci sa te schimbi si tu.Ma ascund sub patura,lasand afara doar ochii si nasul si te astept cuminte.Tu vii deindata si te asezi in pat langa mine.Brusc,fara sa imi dau seama,incep sa tremur.Ma iei in brate,imi iei mainile in ale tale si sufli usor sa mi le incalzesti.Te privesc cu ochi mari,ca de copil.Iti simt rasuflarea apoi,pe fata mea.Ma privesti indelung,imi mangai parul. Adorm,visand in vis.