| L | M | Mi | J | V | S | D |
|---|---|---|---|---|---|---|
| « Feb | Apr » | |||||
| 1 | ||||||
| 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 |
| 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 |
| 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 |
| 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 | 29 |
| 30 | 31 | |||||
Arhiva pentrumartie, 2009
lalele….
lalele care imi aduc aminte de copilarie,de Pastele petrecut la tara….de fericire,de visare….ele,cu mirosul lor discret,asteptand umile in gradinita cu flori,sa fie taiate….si mana mea care taia cu necrutare si cu sete tulpina lor….intotdeauna m-am chinuit sa tai o lalea….de parca se incapatana sa ramana acolo,frumoasa,dreapta,sugand din seva pamantului negru de primavara…
intotdeauna am iubit lalelele…intotdeauna am iubit primavara si florile ei….anul asta…nu e primavara,nu sunt flori….nu e nimic…si privesc o poza cu o lalea si narile mele parca simt deja mirosul….petale frumoase si gingase,verde crud,soare….voi doi cu mine….flori carate spre oras intr-o galeata cu apa….curtea mare si plina de viata….curtea de care mi-e dor….fara lalele,n-am primavara…fara voi,nu e viata….fara zambet,nu e fericire….beton in jurul meu si verdeata timida….acum mai privesc doar la tigancile care vand la florarie si le invidiez…sunt inconjurate de minuni….as fura un brat de lalele de la ele….dar ma multumesc doar sa zambesc amar,dar cu drag,la ce a lasat Dumnezeu pe pamant ca sa imi mangaie sufletul….lalele si amintiri…
inchis….
dimineata….azi am plans prima data din dor de mare….legata sunt de maini si de picioare si nu am cum sa ajung la ea…..doar daca…doar daca…nimic…………….la dracu’ cu toate visele,sperantele,melancoliile,luptele!la dracu’!nu credeam ca e atat de greu sa iubesti marea….
Hell vine de la Elle
Buna. Ma numesc HELL. Parintii mi-au dat numele de
Ella, iar prietenii mi-au spus Elle. Elle!?
Nu am fost in stare sa accept sa ma
strige ca pe-o revista. Prin urmare mi-am schimbat numele.
Mi-am spus HELL.
Sunt o japita.
Sunt tanara, extrem de bogata,
frumoasa si foarte rafinata.
In agenda am 500 de numere de telefon la care nu sun niciodata.
In loc de creier…am un card de credit.
In loc de nas… am un aspirator.
In loc de inima…n-am nimic.
In masinile pe care le gonim cu peste doua sute la ora, amestecam alcoolul cu canabisul. Canabisul cu cocaina. Cocaina cu ecstasy. Luam Prozac, asa cum luati voi aspirina. Ne vine sa ne sinucidem de fiecare data cand ne uitam in extrasul de cont bancar. Da, e cu adevarat rusinos cand te gandesti ca in alte parti crapa copiii de foame, iar noi ne varam cu ghiotura si pe sub nas, si in nas.
Bani, droguri, amici, case unde vrei si unde nu vrei, relatii peste tot…De fapt n-ai niciodata nimic de facut. Si atunci, te scuipi in gura cu toata lumea. Pentru mine…lumea e prea mica. La 8 ani am inconjurat-o deja de doua ori, in business class… Ma numesc HELL. Parintii mi-au dat numele de Ella, iar prietenii imi spuneau Elle. Doar nu crezi ca sunt atat de tampita incat sa accept sa ma strige ca pe-o revista. Prin urmare, m-am botezat singura. Mi-am spus Hell. Vino sa ma cunosti…
Am iubit întotdeauna suferinţa. Mă complăceam să-mi exacerbez decepţiile, reflexiile amare; comunicarea defectuoasă cu părinţii, lipsa de înţelegere a celorlalţi copii, cruzi şi mărginiţi, cu toţii, şi de care nu puteam avea pretenţia să mă apropii, distanţa la care am fost ţinută până la sfârşitul adolescenţei, când am înţeles că era mai bine să mă prefac că ştiu mai puţin decât ceilalţi şi, la urma urmei, să fac pe proasta…, cam atunci am început să presimt că viaţa este absurdă, lucru confirmat de numeroasele mele lecturi, atunci am atins cu degetul pustiul sufletesc, de atunci mi-am pus tot mai des întrebarea “la ce bun?” şi mi s-a părut intolerabilă, de atunci am văzut că fiinţa umană, în care voiam să cred, era pervertită în fel şi chip, am văzut gaura neagră a viitorului, care avea să aducă, inevitabil, moartea şi adevărata gaură neagră, de atunci am început să fiu muncită şi de alte gânduri asemenea, pe care nici măcar nu mă mai chinuiam să le alung.
Apoi, am făcut avortul.
La început, n-am simţit nimic altceva decât un soi de satisfacţie abjectă, văzând că intuiţia, care mă făcuse să prevăd suferinţa, se confirma.
Şi o uimire: că nu sufeream.
Această conştientizare a avut loc în faţa magazinului cu hăinuţe pentru copii, la câteva ore după operaţie. Atunci, mi s-a tăiat respiraţia, am avut senzaţia că în ţeasta mea exploda o jerbă de scântei…
Criza care a urmat m-a speriat chiar şi pe mine…
Nu prin violenţa ei, ci datorită faptului că mi-era imposibil s-o controlez.
Printr-un straniu paradox, contemplarea propriilor emoţii mă pusese la adăpost de suferinţele pe care le voi numi tangibile, pentru că au o origine definită; eram o maşină programată să simtă, plângând când voiam să plâng, râzând când voiam să râd.
Dar durerea pricinuită de pierderea acestui copil nu era controlabilă şi nu puteam înţelege modul ei de manifestare; de exemplu, lucrul care mă îndurerează cel mai mult, când mă gândesc la el, este că nu ştiu unde să mă uit şi, atunci, mă uit spre cer.
În acel moment, când am înţeles că suferinţa nu era decât un mijloc de a scăpa de platitudine, de a atinge sublimul, aveam şaptesprezece ani. Şi totuşi, nu această încercare şi nu durerea pe care mi-a pricinuit-o şi încă mi-o pricinuieşte au făcut din mine ceea ce sunt.
Nu ştiu nimic despre deznădejdea care urlă în mine şi împotriva căreia nu pot face nimic.
Antisocial…
Sunt perioade in care accept destinul meu si societatea in care traiesc.Dar sunt si zile in care detest,cu o forta inimaginabila,viata impusa de reguli,norme,legi…Cate cuvinte pentru a descrie ceea ce ma tine prizoniera….Cum sa nu urasti ceea ce iti ingradeste libertatea,spiritul il omoara si iti dirijeaza visele?
Cati dintre voi s-au gandit cu adevarat daca ceea ce aspira nu cumva e dictat de societate?
Visez sa ajung medic….Dar oare de ce n-as visa la o plaja,la mare,la infinit,la libertate in forma ei cea mai pura?
Cuvantul zilei…”tanjesc”….tanjesc dupa o campie nemarginita,dupa o mare al carei sfarsit nu se zareste nici el,si dupa liniste…tanjesc dupa orice e in afara acestor pereti,acestor strazi infecte,acestor masini si masinarii….tanjesc dupa cer senin si stea cazatoare,dupa mangaierea nisipului si tacere…tanjesc dupa alintul vantului si parul meu care devine prieten cu adierea….tanjesc dupa trairi care sa ma cutremure,dupa fiori si zambete…
Simt doar o teama….Las eu oare viata sa treaca pe langa mine?Nu cumva,captiva a lucrurilor “impuse”,uit ceea ce conteaza de fapt?Nu cumva asta e doar amorteala?
Caut cu indarjire un “soc electric”,o vesta de salvare….
Acum inteleg cum se simt animalele intr-o cusca…Oare trebuie sa ma resemnez si eu,sa ma multumesc cu ce am?
Zabrele care nici macar nu sunt de aur,drogul zilnic de viata monotona,insuportabila!
Numai de-as putea sa scap….
