LiFe ThRoUgH mY eYeS

incercarile de a gasi sensul vietii mele continua…de fapt,poate ar trebui zis scopul si nu sensul…e ca si cum sufletul meu ar fi fost astazi o ciocolata dulce-amaruie…o tristete blanda si atat de frumoasa incat as putea-o confunda usor cu “fericire”…ploua,dar chiar daca pare egoist din partea mea,ma bucur ca ploua…ma linistesc stropii de ploaie care cad si aerul mi se pare revigorant,desi am avut astazi parte de poluarea Marelui Bucuresti…atat el,cat si Pitestiul,par sa simta aceeasi tristete dulce-amaruie ca a mea…iarba de un verde crud,copacii infloriti par sa imi sopteasca:”Uite,e primavara!Revino si tu la viata odata cu noi!Speranta exista!”…bine,va voi asculta…azi,sper…azi visez la un viitor stralucit,la viata de studenta de medicina,la viata pe care o voi avea in Bucuresti,la un nou inceput,la tine,cel care ma astepti acolo,undeva,doar pe mine…prieteni am putini si stiu ca imi voi face greu unii noi,pt ca asa cum zicea cineva:”nu-ti castiga lumea increderea prea usor si nu te atasezi repede de oricine”…mdea,cam asa e…ma bucur insa ca cele cateva prietene ale mele apreciaza calitatile pe care au reusit sa le vada ascunse in mine….plutesc din nou pe o mare fara valuri si gandul meu zboara departe…se intoarce in trecut,revine in prezent….dar cel mai mult se duce catre viitor…voi vrea sa fiu o femeie independenta,puternica si implinita…dar oare voi reusi?oare cat imi mai e scris sa traiesc?am vazut astazi accidentul de pe autostrada….o fata intinsa in sant,parea fara suflare..o alta statea langa ea…am fost miscata de tragedie si nu prea….cred ca as fi buna ca doctorita….m-a impresionat astazi nu atat accidentul in sine, cat capacitatea mea de a privi atat de degajata,moartea,direct in fata…cu cat imi spunea Iulia sa nu ma uit,cu atat eram mai curioasa si vroiam sa vad durerea,sangele celor implicati in accident…asta ma face fara suflet?rea?am vazut un om ranit…eu ma gandeam cum arata plaga…moartea nu m-ar speria nici de-ar lua viata exact sub ochii mei…am mai vazut-o,am mai simtit-o…nu mi-e frica..si nici chiar de propriu-mi sfarsit nu mi-e teama…daca ar fi rapid si fara sa stiu…caci chinul de a ma stinge incet mi se pare insuportabil…chinul de a o vedea apropiindu-se cred ca ar fi ingrozitor…si nu,n-am facut o groaza din lucrurile pe care vreau sa le fac…intentionez sa mai traiesc ceva vreme…intentionez sa sper,sa traiesc,sa cred…s-au schimbat atatea in ultimii 5 ani si din fetita ce eram,am devenit ce sunt azi…un copil mai mare,dar imi place sa cred ca sunt un copil care a invatat sa vada viata cu ochii mari si mirati,studiind atent trairi si oameni,suflete si chipuri..