Nu lasa visele sa piara, pentru ca daca visele mor ,viata nu este decat o pasare cu aripi rupte care nu mai poate sa zboare. Langston Hughes
ei da,cu siguranta nu vreau sa fiu o pasare fara aripi,pt ca desi acum sufletul meu zace in amortire,o urma de speranta se intrezareste…ma intreb de ce…nici eu nu stiu…poate ca e in natura umana sa ne facem iluzii,poate ca de cele mai multe ori raman doar iluzii…dar cautand sa iti implinesti un vis,privind increzator in viitor,poti afirma ca n-ai trait in zadar…da,traim intr-o lume care e pe dos si ne fura de multe ori dreptul de a ne urma vocea inimii.dar ce conteaza atata timp cat pentru mine si un copac inflorit m-a facut astazi sa ma opresc din mersul meu,sa ma apropii si sa inspir lacoma parfumul florilor?ce vad in jurul meu?oameni:un nepot isi tine bunica de mana si ea ii raspunde cu duiosie la intrebarile puse de el,doi indragostiti pentru care timpul s-a oprit in loc si care azi,acolo,in parc,sunt fericiti si nu conteaza ziua de maine,copii veseli si zgomotosi in curtea liceului.ce importante li se par banalitati ca o teza,o despartire de iubit,o cearta intre prieteni,o farsa.imi iubesc lumea mea de banalitati importante…ma face sa ma simt inca un copil…astazi,ca in toate zilele,sunt prizoniera si in acelasi timp libera…sunt intr-o cautare permanenta de trairi intense si ma pierd in dezamagirea mea cateodata atunci cand vad ca nu le pot avea…de ce am nevoie?in mod cert de cat mai multa dragoste…indiferent din partea cui vine…e drogul meu si am atata nevoie de el…am nevoie de sange care sa pulseze prin trupul meu care imi pare in continuare o cusca…ma intreb cum ar fi fost daca am fi existat doar ca niste umbre…oare cum ne-am mai fi indragostit?ce anume am fi apreciat la cel de langa noi?am nevoie de energie asa cum simt acum ca am…am nevoie de incredere,iluzii,dezamagiri,dureri,bucurii….am nevoie de orice ma face sa ma simt cat se poate de vie…traiesc!nu se mai stie cat,dar in secunda asta traiesc!si nu imi pasa ce credeti voi despre mine,atata timp cat eu,eu inca simt,inca sper…Asta cred ca este primul meu blog cu o nota atat de izbitoare de optimism…si ii e dedicat prietenei mele cris…da,crisule..viata asta amarata nu poate fi mai tare ca noi sau cel putin refuz eu sa cred asta….n-o las sa ma doboare,indiferent cate lovituri mi-ar da si cat de mult mi-ar afunda fata in tarana…asa ca astazi,astazi CRED!
